Stiati ca...

Ne imaginam unul dintre orasele Terrei, incepand din clipa in care ultima fiinta umana si-a dat sufletul, in urma unei epidemii devastatoare, produsa de un virus. Creat in laborator in scopuri militare, acesta a scapat de sub control, nedand timp pentru fabricarea unui antidot eficient si dovedindu-se cu mult mai virulent decat crezusera cei care l-au conceput. In doua luni, toata populatia globului a pierit. Lipsit de oamenii care sa-i asigure mersul inainte, tot esafodajul construit de ei in mii de ani de progres intra in colaps: fabricile, bancile, spitalele – nimic nu mai functioneaza. Dupa doua luni de haos si agonie, totul ia sfarsit.Stiti cum vor evolua lucrurile?
Primele zile sunt parca ireale: nu se mai aud zgomotul masinilor, zarva santierelor, sunetul glasurilor omenesti. Noaptea, luminile inca ard, functionand pe baza rezervelor de energie ramase si a controlului automat.Si totusi, viata merge mai departe; in fond, au mai ramas milioane de specii – plante, animale, ciuperci…

Orasele sunt invadate de sobolani, care devasteaza magazinele de alimente, hranindu-se cu tot ce pot gasi si concurand cu cainii vagabonzi pentru resturile de mancare si pentru cadavrele umane. Ca urmare a abundentei alimentare, animalele fac mai multi pui; populatiile sobolanesti cresc exponential pana cand, hrana epuizandu-se, rozatoarele incep sa se manance intre ele. Si, in tot acest timp, natura isi continua opera de recucerire. Buruieni prind sa rasara din crapaturile asfaltului si ale betonului. Pe acoperisurile cladirilor cresc ierburi salbatice si chiar cate un copacel. Radacinile arborilor deformeaza asfaltul, il fac sa crape si, in cele din urma il strapung. Deasupra acestuia, din resturile vegetale adunate iarna dupa iarna se formeaza, in cativa ani, un nou strat de sol. Copacii cresc netulburati, incalcindu-si ramurile deasupra a ceea ce, candva, erau strazi citadine, alcatuind treptat paduri ciudate, unde se amesteca specii indigene si exotice. Iar la umbra acestor paduri, isi gaseste un loc prielnic iedera, care imbratiseaza trunchiurile copacilor si incepe apoi, sa se catere, lent, dar fara odihna, pe peretii cladirilor. Plantele isi strecoara radacinile, tulpinile si ramurile peste tot, faramitand incet, dar sigur, zidurile. Apa ploilor si a zapezilor se infiltreaza in fisuri, ingheturile si dezgheturile alternative dezagrega lent betonul si caramida. Pe masura ce plantele colonizeaza orasele, ele sunt urmate de insecte; iar acestea – de pasari si mamifere.
In mod cu totul ironic, vechile edificii din piatra, aflate si azi in picioare, ar mai putea dura cateva mii de ani, pe cand cladirile moderne ar avea o viata mult mai scurta. Timp de cateva sute de ani, zgarie-norii inca s-ar mai inalta deasupra padurilor, bizare si grandioase constructii care i-ar lasa cu rasuflarea taiata pe sus-pomenitii arheologi extraterestri. Totusi, peste cateva secole, ploaia, vantul, vegetatia le-ar sfarama zidurile. Umezeala si oxigenul din aer corodeaza armatura de otel si sfarsitul este aproape. Imensele edificii indreptate spre nori devin gramezi de moloz, pe care natura le transforma, in cativa ani, in dealuri inverzite.Tot articolul aici.